Şcoala Generală nr. 3, cea mai veche şcoală în limba română a Reşiţei (1776-1983)

Din amintirile Mariei Balint, fostă directoare a şcolii între anii 1970-1983

Maria Balint

Maria Balint, născută la Reşiţa, în 30 septembrie, 1932, a fost profesoară de matematică-fizică la Şcoala generală nr. 3 din Reşiţa, director adjunct al şcolii între anii 1968-1970, apoi, director plin, din 1970, până în 1983, când şcoala a fost demolată, pentru a face loc pasajului rutier care trece peste Bârzava, în zona centrală a oraşului. Şcola se afla vizavi de Casa de Cultură a Sindicatelor. Maria Balint (născută Pateşan) povesteşte despre Reşiţa Română şi Reşiţa Montană ca despre două entităţi separate, fiindcă vreme de două secole aşa au fost identificate cele două zone, care adesea se aflau în concurenţă, fiindcă românii din Reşiţa Română priveau cu orecare invidie manifestările artistice şi culturale organizate de nemţii din Reşiţa Montană. O invidie productivă, care i-a făcut să construiască şi Palatul Cultural, cu banii şi eforturile plugarilor din partea românească a oraşului, i-a făcut să se organizeze în asociaţii culturale, să înfiinţeze coruri, ansambluri de muzică şi dans, ca să îi ajungă din urmă pe nemţi, ba, dacă se poate, să-i şi întreacă.
Şcoala, liceul, facultatea
„Sunt o fiică a Reşiţei Române. Tata a fost muncitor, iar mama, casnică. Am fost singurul copil la părinţi. Pe atunci, Reşiţa era împărţită în două. De la Universalul vechi în jos era Reşiţa Română, Reşiţa ţăranilor, a plugarilor, iar de la Universal în sus era Reşiţa Montană, socotită Reşiţa intelectualilor. Am locuit pe Valea Domanului, vizavi de stadion. Şi acum, în faţa casei părinteşti există o fântână, făcută de bunicii mei din partea tatălui. Tribuna din partea dreaptă a stadionului este toată pe livada mea de pruni. Tata este reşiţean, la fel şi tatăl lui, dar mama lui, bunica mea, era de la Dognecea. Am făcut clasa întâi şi a doua la Şcoala Generală 3. Celelalte clase le-am făcut la Şcoala numărul 1, la MADOSZ, aşa-i zicea, acolo, lângă biserica catolică. Părinţii m-au mutat la Şcoala 1 din ambiţie. Eu, la Generală 3 am luat tot premiul întâi. Şi eram în clasă cu fiica vameşului. Că, pe atunci, mai era vama de intrare în oraş, la Podul Sudat de peste Bârzava. Fiica vameşului era doctoriţa Bărăbăneaţă, care acum e la Arad. Deci, eu am luat premiul întâi şi, supărată foc că ea n-a luat premiul întâi, părinţii au mutat-o sus la Şcoala 1. Mama aflase şi a zis, ştii ce, mergi şi tu după ea! Lasă, că şi tu poţi să înveţi. Şi, într-adevăr, şi acolo i-am fost rivală, în clasa a III-a, a IV-a. Apoi, am intrat în clasa întâi de gimnaziu de fete. În ’47, când a fost reforma învăţământului, s-a unificat Liceul de Băieţi, cu Liceul de Fete şi am intrat la Liceul Mixt din Reşiţa, aşa s-a chemat, sus, unde e Liceul „Diaconovici Tietz”, acuma. Am auzit că acum îi spun „Bastilia”! Ce mă enervează! Mă rog, noi nu-i spuneam aşa. Era un liceu grozav, era singurul din oraş. Am fost colegă cu Puiu Foiaş, matematicianul. Eram 92 de elevi, în două clase. În ultima clasă de liceu am câştigat primul loc la un concurs de matematică, cum e acum olimpiada. Am intrat fără admitere la o facultate de matematică, unde am vrut eu în ţară. Şi eu mi-am ales Clujul. Pentru că, la liceu, aveam un profesor de matematică extraordinar, domnul profesor Hermann, care a fost mutat la Reşiţa din motive politice. Şi, în ultimul trimestru, profesorul Hermann a plecat din nou la facultate la Cluj. În locul lui a venit domnul Costică Georgescu, ăla de doi metri. M-am dus la Cluj, unde era profesorul meu. Colega mea de bancă, din clasa întâi de gimnaziu şi până am terminat facultatea a fost Potoceanu Olimpia. Vă daţi seama, din primul an de gimnaziu, până am terminat facultatea, am stat cu ea în bancă. Am rămas prietene. Ea a fost profesoară de matematică la Bocşa, acum e pensionară. Eu, când am terminat liceul, am vrut să mă duc la medicină. O grămadă de colegi de-ai mei şi prieteni foarte buni au vrut să facă medicina şi-am zis, mă duc şi eu. Şi acolo, examenul eliminatoriu a fost o disecţie. Ne-au băgat într-o sală cu un bazin plin cu formol şi o grămadă de cadavre, pluteau acolo. Şi un tip cu o cange a tras un moş, l-a pus pe masă şi să-l disec. Şi eu, când am văzut moşul… Eu îl iubeam pe tata foarte mult, tata a fost destul de în vârstă când am apărut eu pe lume, parcă l-am văzut pe tata şi am leşinat. Atunci, lectorul a zis, domnişoară, nu ai ce căuta la medicină, orientează-te în altă parte. Aşa am ajuns la matematică. Dar, să vă spun, am avut 19 ani când am terminat liceul şi la banchetul de absolvire am fost deja logodită. Cu Balint. Imediat, m-am şi măritat. Şi Balint nu m-a lăsat la facultate, că era gelos. Cumnatul meu, Negrea, era profesor la şcoala profesională. A murit într-un accident, acum 45 de ani. Şi am mers la el acasă plângând, că eu voiam să merg la facultate. Şi el l-a lămurit pe soţul meu, a zis, las-o, că pita de dăscăliţă e destul de bună! Am plecat şi am stat la cămin şi mă trezeam cu Balint lângă mine, că voia să vadă ce fac, nu cumva mi-am găsit vreunul pe-acolo! Cursurile au început la 1 octombrie şi eu m-am dus la 1 noiembrie. Şi intra domnul profesor Hermann şi întreba, a venit Pateşan? Şi când am apărut, tot amfiteatrul ăla a vrut să vadă cum arăt, am vreo două capete sau ce Dumnezeu, că atâta se intereseză profesorul de mine. În 1955 l-am născut pe fiul meu, pe Marius, şi în 1957 am terminat facultatea. Atunci, n-a fost cu repartiţie. Dar, domnul Toma, cel care a fost director adjunct la Şcoala Generală 3, mi-a zis, vino să suplineşti o clasă de I-IV.
Profesor la Şcoala generală nr. 3, Reşiţa
Domnul Negru m-a cunoscut, a văzut că îmi fac datoria, că-mi văd de treabă şi mi-a zis, eu te iau aici la şcoală. Şi de la 15 septembrie când a început şcoala, până la Crăciun, am predat limba rusă, că era catedra liberă. Negru a ajuns inspector-şef la raion şi mi-a dat mie catedra lui de fizică. Iar matematică preda o învăţătoare, mătuşa lui Ileana Stana Ionescu, actriţa de la Bucureşti. Mătuşa ei era învăţătoare şi era foarte bună matematiciană, dar ea, fiind învăţătoare, mi-a zis, ştii ce, eu de la anul nu mai vreau matematică. Şi m-am trezit cu două catedre, una de fizică, una de matematică. A fost o perioadă foarte frumoasă la şcoală. Lucram 48 de ore pe săptămână, veneam acasă frântă! Dar, mi-a plăcut! Şi, aşa cum se spune, mi-am lăsat loc de „bună ziua” peste tot. Ca o paranteză, Marius, fiul meu, a venit la Reşiţa şi a lucrat la CSR, la proiectare-cercetare, de când a terminat facultatea la Timişoara, iar nora mea, Puşa, a lucrat la Centrul de Calcul din CSR. Că Zarcula, directorul de la CSR, care a fost şi el elevul meu, mi-a spus, singurul loc unde nu se penalizează nerealizarea producţiei e la proiectări. Şi pe Puşa o ducem la Centrul de Calcul. O paranteză, fiindcă mi-am adus aminte şi de Zarcula. Eleva mea a fost şi profesoara de matematică Florica Codilă şi Tuchi David, medic ortoped. Au fost o promoţie foarte bună. Dar, prima mea promoţie, ca dirigintă, când am intrat în învăţământ, a fost cu Dragomir Nicolae, profesor de matematică la liceul de la pod (n.n. – actualmente, Liceul „Traian Vuia”). A doua promoţie a fost cu Csepy Spreitzer, ea a fost secretar adjunct de partid la CSR, cu Oprea, care era secretar pe combinat. În promoţia asta au mai fost Stela Dragomirescu, Marius Colojoară,… În a treia promoţie a fost Doina Iliasă Frigură, cu Rodica Dudilă. În a patra promoţie a fost sora lui Nicu Măgiaru. Nicu a fost director la Liceul nr. 3, de construcţii, din Reşiţa, care-i zice acum „Mircea Eliade”, că şi el mi-a fost elev. Acuma, mă şi enervează, îşi zice Nicu Magiar, dar, eu i-am spus, pentru mine ai fost Lae Măgiaru şi tot aşa rămâi! Deci, sora lui, care a fost şi ea profesoară şi a murit foarte tânără. Următoarea promoţie am fost dirigintă numai doi ani, pentru că, din 1968, am fost directoare adjunctă, până în 1970. Şi din 1970, până în 1983, când s-a demolat şcoala, am fost directoare plină”.
Alţi elevi, de care şi-a amintit, Maria Balint, fosta directoare a Şcolii General nr. 3, sunt, Petru Berbentia, actualul protopop al Reşiţei, fraţii Plujar (Nicolae Plujar, actualul preşedinte al Asociaţiei Culturale Reşiţa Română), Nicoleta Voica, celebră interpretă de muzică populară, de cei trei fraţi Vida, Ion Vida, devenit profesor de matematică, de Bagherea, care a fost cel mai frumos copil din şcoală, a devenit inginer agronom, dar a murit fulgerător, destul de tânăr. Dintre profesorii care i-au fost colegi, a amintit de doamna Potoceanu, de profesoara de istorie Pincu, profesoara Drăghici, profesoara de desen Eva Comisarschi, soţii Lucaci, profesoara Boldan, profesorul de geografie Iulius Roşca, de profesorul Toma, care a fost director.
Maria Balint a povestit şi mometul dramatic al demolării Şcolii Generale nr. 3. Când au început lucrările la pasajul rutier, în 1980, elevii şi cadrele didactice de la Şcoala generală nr. 3 au fost mutaţi „în chirie” la Şcoala generală nr. 2, nou construită, în spatele Poştei Vechi. În acea perioadă Maria Balint era directoare. Li s-a spus că statutul de chiriaşi va fi provizoriu, doar până se lucrează la pasaj, iar mutarea s-a făcut pentru a-i proteja pe elevi de posibile accidente într-o zonă de şantier. Aceste explicaţii le-a primit Maria Balint de la primarul de atunci, Mircea Popa. Elevii şi dascălii s-au mutat, iar Şcoala generală nr. 3 a continuat să funcţioneze, ca instituţie, în clădirea Şcolii Generale nr. 2.
Într-o frumoasă dimineaţă de mai, Maria Balint mergea la serviciu, către şcoala din spatele Poştei Vechi şi ajunsese pe Podul Sudat de peste Bârzava. În acel moment clădirea Şcolii generale nr. 3 a fost aruncată în aer cu dinamintă. Fulgerător, a înţeles că şcoala în care şi-a învestit energia, ştiinţa, dragostea, speranţele, nu mai este, a fost rasă de pe faţa pământului. În acea clipă şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a prăbuşit pe asfalt. Când şi-a revenit era încojurată de oameni, erau şi asistenţi medicali şi o ambulanţă. Au vrut să o ducă la spital, dar a refuzat. A spus că nu are nimic, numai sufletul i s-a rupt. A plecat singură, pe jos, dar nu s-a mai dus la şcoală în ziua aceea, ci a plecat acasă.
E aceasta o parte din istoria Şcolii Generale nr. 3 din Reşiţa, cea mai veche şcoală în limba română din oraş. Maria Balint, pensionară fiind, răsfoieşte monografia şcolii, realizată într-un singur exemplar, în 1970, cu textul bătut la maşina de scris, şi priveşte la fotografiile cu generaţii de elevi, cu dascăli care, cei mai mulţi, nu mai sunt. Chiar şi mulţi dintre elevi au trecut în amintire. Cât despre amintirea Şcolii Generale nr. 3, aceasta va fi păstrată de monumentul care, în prezent, se ridică pe fostul amplasament al şcolii, prin grija Asociaţiei Culturale Reşiţa Română.

Matei Mircioane

Reşiţa – august 2015