Ana Rodica Dudilă: „Părinţii mei la Palatul Cultural s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, şi-au întemeiat familia!”

Ana Rodica Dudilă, născută la Reşiţa, în 23 iunie, 1947, a făcut şcoala primară şi gimnazială la Şcoala Generală nr. 3 (cea mai veche şcoală de limbă română din Reşiţa, acum demolată), liceul la actualul Colegiu Naţional „Diaconovici-Tietz” din Reşiţa, apoi, a absolvit Facultatea de Geografie la Cluj. Ana Rodica s-a născut într-o veche familie de plugari din Reşiţa Română, familia Andrei. În 1970 s-a căsătorit cu colegul ei de facultate Dudilă, originar din judeţul Mureş, pe care l-a convins să vină în Banat. Timp de 20 de ani a Ana Rodica Duilă a predat geografia la Zorlenţu Mare, fiind 10 ani director adjunct al şcolii şi alţi 10 ani director general. Din 1990 a venit la Reşiţa, la Şcoala Gimnazială nr. 2, unde, de asemenea, a fost director adjunct, apoi director general. În 2005 a ieşit la pensie. Din 2005 până în 2011, a fost preşedintele Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, asociaţie care este proprietarul Palatului Cultural.

La Palatul Cultural mergeau cu mult drag!

Ana Rodica Dudilă îşi aminteşte cu nostalgie de sărbătorile în Reşiţa veche, de atmosfera de prietenie dintre vecini, colegi, cunoştinţe.
„Din ce am văzut, dar şi din ceea ce mi-au povestit părinţii şi bunicii, Palatul Cultural era locul în care se duceau cu foarte mult drag. Ţin minte rochia mamei… Am şi acum pantofii şi rochia cu care mama se ducea la bal. Era o adevărată sărbătoare când se întâlneau. Şi nu se întâlneau numai la Palatul Cultural. Casa noastră era unde este acum supermagazinul Nera. Aveam o curte mare şi părinţii puneau mese afară în curte, cu băutură, mâncare, prăjituri, cu tot ceea ce avea fiecare posibiltatea să aducă. Atunci am învăţat că de ziua numelui dacă vine cineva, nu comentezi. Dacă vine cineva la poartă trebuie să-i deschizi şi să-l cinsteşti cu ceva. Şi, la orice sărbătoare, se adunau toţi vecinii, toţi prietenii. Când m-am căsătorit eu, în 18 iulie 1970, la Reşiţa, tatăl meu s-a încăpăţânat să facă nunta în curte. S-a pus ploaia de vineri şi n-am mai putut să ţinem în curte. Aşa că ne-am dus la popicărie, lângă Spitalul Vechi, mai sus, pe colţ, lângă casa veche a lui Mircea Meilă. Ei, şi atunci a venit corul de la Palatul Cultural şi ne-a făcut serenadă. Ce mai rămăsese din cor. Unii au murit, unii au plecat, alţii nu au mai cântat. Dar, au fost destul de mulţi, au fost vreo douăzeci de persoane, care ne-au făcut serenadă. Sufletul corului era Ion Iliasă. Chiar dacă în anii aceia, în ’70, asociaţia şi corul nu mai aveau un loc al lor, căci Palatul fusese naţionalizat şi transformat în cinematograf, domnul Ion Iliasă, dirijorul, ţinea legătura cu toţi. Venea aproape în fiecare zi şi ne spunea ştirile. Ne spunea cine a mai murit, cine se căsătoreşte. Vezi că avem nuntă mâine şi facem serenadă, poimâine avem înmormântare, mergem şi cântăm!, ne anunţa. Era foarte activ, deşi avea peste 70 de ani”.

Aveam două picioare stângi

Deşi era îndrăgostită de spectacolele prezentate la Palatul Cultural, Ana Rodica Dudilă spune că nu a fost niciodată participant activ.
„Eu nu am cântat în cor. Nici la joc nu mă duceam, că eu am două picioare stângi, dar, mă uitam cu drag. Da, am crescut în Reşiţa Română, în acea atmosferă culturală specifică, locală, dar, chiar zicea tatăl meu: Parcă n-ai fi copilul nostru! Iar soră-mea era şi mai bleagă…”

Bunicii şi-au pus la bătaie averea pentru Palatul Cultural

„Am găsit actele, şi le am, din care rezultă că bunicii mei şi-au pus la bătaie averea, pământul, casa, pe baza cărora s-au luat credite ca să construiască Palatul Cultural. Şi am şi hârtia de la UDR, prin care erau anunţaţi că îi ajută să sporte o parte din cheltuială, dacă moşii mei îi ajută să care lemn la fabrică. Pe vremea aceea nu era cocs, se făcea mangal din leman, în bocşe. Aşa că ei s-au obligat, iar în contul banilor plătiţi de UDR, munceau cu căruţa… Ai mei n-au avut cai niciodată, dar au avut boi. Mergeau cu căruţa trasă de boi la pădure şi aduceau lemne pentru mangal.
Când s-a redeschis oficial Palatul Cultural, am zis acolo, pe scenă, că părinţii mei la Palatul Cultural s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, şi-au întemeiat familia! Datorită faptului că au participat la acţiunile de aici, dans, teatru, cor… Era o varietate mare de spectacole, multe făcute de oamenii locului, altele cu trupe venite din alte localităţi”.

M-am supărat şi n-am mai putut să tac!

„Eu cred că am ajuns preşedintele Asociaţiei Culturale Reşiţa Română din pură întâmplare. Trebuie să recunosc că nu prea mergeam la întâlnirile asociaţiei, că m-am gândit, ce să caut eu acolo? Inginer nu sunt, nu sunt meseriaş, cu ce pot eu să-i ajut?! Nu am vreun talent artistic, nu ştiu să joc, nu ştiu să cânt… Dar, până la urmă, m-am întâlnit cu o colegă, cu care am copilărit, am fost la şcoală împreună, Dorina Bota o chema, măritată David, şi ea mi-a zis: Hai, că te-am prins! Trebuie să vii la şedinţa asociaţiei, că acolo trebuie să vină cineva care trebuie să spună lucrurilor pe nume. Să pună piciorul în parg. I-am zis că nu promit nimic, dar, mă mai gândesc. Şi, într-o duminică, m-am dus. De acasă mi-am impus că indiferent ce o să fie, ce o să se discute acolo, voi ţine gura închisă. Ei, dar lucrurile au luat-o razna în aşa hal, încât m-am supărat şi n-am mai putut să tac. Erau în faţa mea câţiva reşiţeni vârstnici, de vârsta tatălui meu. Deci, vorbeam în faţa lor ca şi cum aş fi vorbit cu tata. Dar, ei susţineau nişte lucruri aberante. Şi le-am spus: Am crezut că bătrâneţea te ajută să gândeşti cu capul, dar, se pare că am greşit! Vă spun ceea ce trebuia să ştiţi, că din cultură nu se fac bani şi nu se îmbogăţeşte nimeni. Că vă gândiţi la solistul nu ştiu care, care cântă la nuntă! Nu confundaţi situaţiile că sunt total diferite, le-am spus. Atunci s-a pus problema să-l vândă. Şi le-am spus, bine, îl vindeţi! Cum împărţiţi banii? Cine are dreptul şi cine nu are dreptul să ia bani de pe Cultural? Ăla care o făcut actele a fost deştept, nu a trecut niciun nume. Că dacă era un nume, acela putea să profite şi să facă pe proprietarul. Dar, ăla deştept a făcut actele în aşa fel încât nimeni nu poate să obţină singur avantaje. Da? Şi îl vindeţi? Cui îl vindeţi? Faceţi bar în mijlocul oraşului? Faceţi bar dintr-un loc pentru care ai noştri şi-au dat tot ce au avut, au pus gaj ca să ia bani şi, acum, noi ne batem joc!”

Mergeţi la Frunzăverde, convingeţi-l să vă ajute!

„Se pare că le-a plăcut discursul meu. Aşa s-a rămas la ideea să renovăm Palatul Cultural. Dar, cumnatul meu, care era inginer constructor, cunoştea toată zona, mi-a arătat că Palatul Cultural este foarte şubred şi dacă nu se face o reconstrucţie a clădirii, în maximum 5 ani se prăbuşeşte. Deci, nu cu trei saci de ciment se rezolvă. Aici trebuie lucrare serioasă, le-am spus. Mergeţi la Frunzăverde, la Consiliul Judeţean, şi convingeţi-l să vă ajute, altfel nu faceţi nimic. Aşa m-au ales pe mine preşedinte al asociaţiei. Eu m-am decis să-l sprijin pe Plujar, să vină după mine, pentru că, după părerea mea, are stofă de lider. E calm şi cu bun simţ. Şi cred că nu m-am înşelat. Zic că se face treabă bună la Asociaţia Culturală Reşiţa Română, împreună cu câţiva membri mai activi”, a spus Ana Rodica Dudilă, cu părere de rău că problemele de sănătate nu-i mai permit să participe la acţiunile asociaţiei.

A consemnat Matei Mircioane

Reşiţa – august 2016