Doru Petru Ienciu, constructor şi cântăreţ în corurile lui Ion Românu

Doru Petru Ienciu, din Reşiţa, este membru al Corului Bisericii Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului”, căreia i se mai spune şi „Catedrala Ortodoxă de la Muncitoresc”. Este extrem de pasionat de muzică, în general, şi de muzica de cor, în special, muzică de care s-a ataşat încă din copilărie, deoarece şi părinţii săi au cântat în Corul Catedralei, acolo unde şi-a început activitatea dirijorală celebrul muzician bănăţean Ion Românu. Doru Petru Ienciu a fost inginer constructor la Reşiţa, timp de peste 30 de ani, şi meseria de constructor şi-a făcut-o cu pasiune, după cum mărturiseşte, însă ceea ce s-a întâmplat după anul 1990 i-a produs profunde dezamăgiri, în schimb, muzica nu l-a dezamăgit niciodată! Doru Petru Ienciu este membru al Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, deoarece şi părinţii săi au contribuit la construirea Palatului Cultural din Reşiţa, clădire de patrimoniu, aflată în proprietatea asociaţiei.
Doru Petru Ienciu s-a născut în 22 decembrie, 1936, în satul Dezeşti, comuna Fârliug, judeţul Caraş-Severin. La Dezeşti, unde tatăl său era preot, a făcut primele două clase, apoi, părinţii l-au trimis să înveţe „la oraş”, împreună cu sora sa la şcoală, la Reşiţa. A absolvit clasele primare la „Şcoala de beton”, una din vechile şcoli ale Reşiţei, situată pe strada Castanilor, sub Parcul Zoologic, apoi, clasele gimnaziale la Şcoala nr.1, din spatele Cinematografului „Muncitoresc”. În perioada 1950-54, a urmat cursurile singurului liceu din Reşiţa, din acea vreme, liceu care acum se numeşte Colegiul Naţional „Diaconovici-Tietz”, şi a absolvit Facultatea de Construcţii de la Timişoara, în anul 1959.
Să-l lăsăm pe Doru Petru Ienciu, în vârstă de 80 de ani, să-şi povestească o parte din viaţă:
Doru Petru Ienciu: În 1959, proaspăt inginer constructor, am venit la ICMMR (Intreprinderea de Construcţii şi Montaje Metalurgice Reşiţa)… Ştiţi, unii oameni îmi mai spun,… aţi lucrat la CROSI! Le zic, nu! E am lucrat la ICMMR! Acum, la CROSI au pus un afiş mare, pe care scrie: De închiriat! Când am venit eu erau peste 8.000 de angajaţi! IJCM-ul avea cam la fel, iar cele două mari uzine, UCMR şi CSR, aveau peste 15.000 de angajaţi. Ne călcam în picioare dimineaţa la autobuz! Cât ne-am luptat de-am construit Blumingul ăla, de exemplu. Până ni s-a dat amplasamentul, până s-a eliberat Policlinica, Librăria, casele nu ştiu care… Şi, acuma, numai hale părăsite şi geamuri sparte!

Reporter: Aţi lucrat şi la Cocseria Nouă, de pe Valea Ţerovei?
D.P.I.: Bineînţeles! Eu am fost director de Grup de Şantiere la Reşiţa. Că, la un moment dat, au făcut grupuri de şantiere, unul la Oţelu Roşu şi unul la Reşiţa. Şi eu am fost director la Reşiţa.
R.: Din câte mi-aţi povestit, aţi avut o activitate intensă în construcţii. Cum a apărut dragostea pentru muzică?
D.P.I.: Da,… părinţii mei erau prieteni cu marele profesor Ion Românu, şi au fost acolo, la corul lui Românu. Dar, şi-au luat şi familia. Erau trei-patru familii care erau şi părinţii şi copiii la cor. De exemplu, noi: tata, mama şi eu cu sora mea. Eu am fost membru al corului lui Ion Românu din clasa a IX-a. Asta, după ce s-a înfiinţat corul, pentru că înainte de asta, cântam la biserică şi Ion Românu dirija acolo.
R.: Şi unde se desfăşurau repetiţiile corului Ion Românu?
D.P.I.: Repetiţiile le făceam la MADOSZ, lângă biserica catolică, şi, după aceea, la Casa de Cultură. Spectacolele, cele mai multe se ţineau la „Muncitoresc”, de obicei… Şi cum vă spuneam, erau familii cu tot cu copii la cor, dar mai erau mulţi alţii care erau soţ şi soţie. Era familia Ispa cu copiii, era familia Meterle, el era medic, tot cu soţia şi doi copii. Tot corul era ca o familie. Ţineau extraordinar de mult unii la alţii, făceau petreceri împreună!
R.: Şi câţi membri erau în cor?
D.P.I.: Erau 115-120 de membri. Am nişte cărţi, sunt scrise şi de Ion Românu, şi de profesorul Tomi, de la Timişoara, despre corurile din Banat, acolo scrie pe larg şi despre corul lui Ion Românu din Reşiţa. Ei, ca o ciudăţenoe, pot să vă spun că din cauza corului am pierdut un an de şcoală. Cum adică am pierdut; în 1954 urma să absolvim două promoţii, promoţia mea, care era ultima ce absolvea cu 11 clase, şi promoţia următoare, care absolvea cu 10 clase. Deci, urmau să absolve două promoţii în acelaşi an. Şi, atunci, ca să uşureze puţin problemele cu intratul la facultate, au permis elevilor care erau în clasa a 10-a, din promoţia mea, să facă şi clasa a 11-a. Dimineaţa eram elev în clasa a 10-a şi seara eram elev în clasa a 11-a. Şi terminam cursurile seara şi după aceea mergeam la repetiţii la Casa de Cultură, unde erau părinţii mei şi sora mea, tot corul. Şi mai întârziam şi mă luau la întrebări, că eu nu ştiu că mergem la vară la Festivalul Mondial al Tineretului, la Bucureşti! Tu nu vrei să vii cu noi?! Şi, atât m-au bătut la cap că, până la urmă am renunţat la cursurile de clasa a 11-a, de seară. Zic, aşa, că am pierdut un an, dar, de fapt, n-am câştigat un an. Şi m-am dus cu corul la Bucureşti, am stat vreo două săptămâni la Băile Herculane, într-un fel de cantonament. Altădată, am fost şi pe Muntele Semenic, mai multe zile. Eram bine trataţi! Aşa, şi am fost la Bucureşti, cu trenul, peste 100 de oameni. A fost foarte frumos!

Doru Petru Ienciu a urmat cursurile Facultăţii de Construcţii din Timişoara, începându-şi studiile în 1954, chiar anul în care Ion Românu a plecat din Reşiţa, fiindcă la Reşiţa s-a desfiinţat Şcoala de Muzică şi profesorul s-a dus să predea la Liceul de Muzică din Timişoara. Întâmplător, Doru Petru Ienciu s-a întâlnit cu Ion Românu, care primise şi postul de dirijor al Corului Filarmonicii din Timişoara. Ion Românu l-a chemat să vină în cor, astfel că Doru Petru Ienciu în toată perioada facultăţii a cântat în Corul Filarmonicii sub conducerea lui Ion Românu, fiind chiar angajat cu jumătate de normă la Filarmonică.

Matei Mircioane