Lectura – o preocupare permanentă a plugarilor din Reşiţa Română

Palatul Cultural – Reşiţa – pe la mijlocul sec. XX

În articolele anteriore, publicate cu ocazia Zilelor Palatului Cultural (3 ediţii), am prezentat preocupările de cor, teatru, operă şi operetă ale „diletanţilor” din Reşiţa Română. Ne vom ocupa în acest articol de activitatea generic numită „lectură”. Reşiţa dispunea, încă din 3 iulie 1771, când s-au pus bazele uzinelor reşiţene, de locuitori cu înaltă calificare profesională: ingineri, tehnicieni, maiştri, muncitori. Dar, Reşiţa nu a fost numai un oraş al celor care lucrau în urzine, ci şi al plugarilor, cum le plăcea locuitorilor din Reşiţa Română să se numească.
Pe lângă dragostea profundă pentru cântec, joc şi voie bună, au existat în permanenţă activităţile de citit, de recitat, de scris, dar şi de publicat, preocupările acestea fiind permanente atât la români, cât şi la germani, unguri, sârbi. Aşa se explică faptul că încă de la începutul anului 1895 reuniunea plugarilor din Reşiţa Română avea să se numească „Reuniunea de cântări, lectură şi muzică a plugarilor români din Reşiţa Română”. Aceasta a apărut şi s-a format în condiţiile în care, încă din anul 1882, s-a constituit în oraş „Reuniunea generală de lectură”, iar în 1895, „Cercul român de lectură”.
„Asociaţia de ajutor reciproc a muncitorilor”, înfiinţată în 1861, cât şi „Asociaţia generală a muncitorilor” – 1868, au contribuit, în 1871, la înfiinţarea primei biblioteci la Reşiţa. Prin cuvântul tipărit în presă sau în cărţi, prin lectură, putem afirma că Reşiţa a prosperat şi în această direcţie, alături de industrializarea oraşului. Din scrierile vremii reazultă că în Banat au existat şcoli în localităţile mai importante. Şcolile din Reşiţa au funcţionat cu bune rezultate sub îndrumarea unor dascăli cum ar fi: Ion Sima, St. Albu, Avram Neda, Ion Marila, Al. Bontea şi alţii. În aceste şcoli s-a format dragostea pentru lectură, inclusiv faţă de publicaţiile tehnice. În 1894 se înfiinţează o asociaţie cu numele „Uniunea română de lectură din Reşiţa Montană”, prin participarea largă a populaţiei oraşului, inclusiv a intelectualilor. Uniunea era un „focar de înaintare, mângâiere şi înfrăţire reciprocă”, după cum notifica ziarul „Drapelul”, nr. 21, 1901, din Lugoj. Din anul 1900, acestă uniune îşi continuă activitata sub numele „Casina română”. Casina română avea, în 1911, bunuri şi fonduri în valoare de 6000 de coroane, conform celor publicate în „Revista asociaţiei pentru lectură română şi cultura poporului” (informaţie din jurnalul revistei, publicat în anul 1911, la pagina nr. 558).
Casina română, devenită ulterior Cazinoul Român, a avut strânse legături cu Astra culturală, bogată în seri de lectură, serate literar-muzicale, conferinţe, matineuri, conveniri culturale, spectacole de cor, teatru, fanfară etc. Între cele două războaie mondiale, Casina, sau Cazinoul, au avut în special preocupări de divertisment, însă şi profunde preocupări ideologice.
Casina română, purtând şi numele Casinoul UDR, prin multiplele modalităţi de delectare a fost şi un important mijloc de educare cetăţenească. Reuniunea plugarilor din Reşiţa Română a participat la spectacole corale, seri de lecturi, piese de teatru, operetă, realizând şi schimburi de solişti la concertele oganizate de alte formaţii, fie germane, fie ungureşti. Acestea au contribuit la emanciparea socială şi culturală, la aspiraţia către independenţă şi uniune naţională a locuitorilor oraşului.
Programele tipărite pentru diverse spectacole sau acţiuni erau de cele mai multe ori în limbile tuturor naţionalităţilor din Reşiţa. În 1923, la Reşiţa a fost organizată Conferinţa filologului Iosif Poperici şi a sociologului Virgil Bărbat, care au făcut propagandă robustă lecturii. Fiecare reuniune de cântări avea încă de la început o bibliotecă. Şi în Palatul Cultural a existat, până în 1944, o bibliotecă. Din păcate, nu avem nicio informaţie despre felul în care a fost desfiinţată şi nici despre soarta cărţilor din inventarul acesteia.
Întâlnirile cu scriitorii, conferinţele, atât în rânurile „Reuniunii generale de lectură” – 1878, al Clubului român de lectură, au consolidat relaţiile cu Astra, sub patronajul căreia se înfiinţează, în 1923, un departament pentru Reşiţa care avea ca sarcină culturală organizarea de conferinţe.
În serile de lectură su cu alte ocazii au fost citite pe lângă publicaţiile din exterior şi diverse publicaţii locale. Tiparniţele şi tipografiile au fost la început iniţiative particulare care urmăreau un scop pecuniar. Dincolo de acest scop, acestea au fost mijloace locale pentru difuzarea prin cuvântul tipărit a unor idei, învăţăminte, ştiri locale, preocupări şcolare diverse, povestiri satirice etc.
În 1879, funcţiona la Reşiţa tipografia lui Iulius Wunder, care a editat, în general, cărţi de mici dimensiuni. În 1884 a apărut tipografia lui W. Stein, care se mută la Viena. La Reşiţa rămâne tipografia lui Simeon Pocreanu, care tipărea ziare şi cărţi şcolare. Ion Simu (1887) a publicat broşuri sub genericul „Biblioteca pentru popor şi tinerime”.
Menţionăm faptul că nu ne-am ocupat în acest articol de lucrările din domeniul tehnic, lecturate de reşiţeni.
O activitate deosebită în domeniul scrisului şi al tipăritului a fost desfăşurată, începând din 1901, de Constantin Diaconovici care a publicat cea dintâi Enciclopedie Română şi a condus ziarul „Viitorul”, până în 1923, când a murit. Tatăl său, Adolf Diaconovici, fost administrator al domeniilor bănăţene de căi ferate, a învestit mult în diverse publicaţii, foarte apreciate de reşiţeni.
Între cele două războaie au mai funcţionat tipografiile Corvin, A. Leeb şi cea a fraţilor Deutsch, care au publicat lucrările lui Coriolan Cocora. Multe dintre aceste publicaţii au îmbogăţit biblioteca Palatului Cultural, asigurând o bază materială pentru lectură.
În Revista română, sub îndrumarea lui C. Diaconovici au fost editate pagini de Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, George Cătană, Ion Slavici şi alţii.
În Reşiţa au pus suflet şi trăinicie pentru viaţa culturală şi oameni mai modeşti ca pretenţii şi pregătire, dar care au ştiut să facă vie viaţa culturală într-un oraş cu „foc nestins” de mulţi ani. S-au impus şi o pleiadă de dascăli, care au încercat şi au reuşit să depăşescă limitele acestei nobile profesii. Nu a existat în acea perioadă nicio activitate culturală fără participarea acestora. Oamenii Reşiţei au contribuit substanţial la crearea unei culturi prin lectură, atât în Banat, cât şi în ţară şi în străinătate.
Încă din 1894 „Reuniunea de cântări, lectură şi muzică a plugarilor români din Reşiţa Română” a fost printre cele mai importante asociaţii culturale din Reşiţa şi chiar din Banat. O reprezintă includerea pe stema municipiului (într-o anumită perioadă), simbolic, a unei lire cu o carte deschisă şi o pană de scris.
Dacă focul nestins a ars în uzinele reşiţene mult timp, un altfel de foc a ars şi în Şcoala Generală nr. 3 (Şcoala de la Vamă), prima şcoală în limba română din localitate, inaugurată în 1776, unde generaţii de locuitori ai Reşiţei s-au instruit sub atenta supraveghere şi îndrumare a minunaţilor dascăli ai acesteia. Iar lecturile de bună folosinţă ale înaintaşilor noştri, cum menţionau cronicarii timpului, au contribuit substanţial la dezvoltarea sub toate aspectele a Reşiţei.

prof. dr. Doina Frigură Iliasă
ing. Ion Figură Iliasă

Reşiţa – august 2015